Când începuse deodată să vorbească despre planul lui de a-şi face o grădină pe acoperiş, amicii de la cârciumă răsuflaseră uşuraţi, adică în sfârşit ieşea din perioada aia tâmpită. Ei se abţinuseră, din respect, să mai râdă şi să mai glumească în preajma lui, dar cât să se mai abţină, viaţa merge înainte, cât o să mai strici atmosfera doar pentru că tu suferi, a trecut aproape un an. Din păcate, se dovedi că Prokopetz vorbea numai şi numai despre viitoarea lui grădină de pe acoperiş, era mai rău ca înainte, pentru că înainte măcar tăcea, acum voia să vorbească, mereu despre acelaşi lucru, şi, mai ales, fără să treacă vreodată la treabă. Curând, nu-l mai putea asculta decât vreun rătăcit, cineva care nu mai pusese niciodată piciorul acolo. Dar pe străduţa lor asta nu se întâmpla în fiecare zi. Te-ai fi aşteptat ca de când peste tot se construiseră blocuri de cinci sau şase etaje – casa lui era ultima care supravieţuise, ca pe fundul unei găleţi – să fie plină şi cârciuma. Dar nu era, aparent nimeni dintre cei care se mutau pe stradă nu voia să vină să bea aşa aproape de casă, nu îi interesa decât ce se putea bea departe. Aşa că uneori stătea ore întregi la masa lui, singur, cu un carneţel în faţă, în care urma să îşi noteze eventuale idei legate de grădină, dar pe care de fapt nu ajungea să-l deschidă. Din când în când, unul dintre amicii lui îi aducea o halbă şi apoi pleca, nu ar fi avut niciun motiv să stea, era clar că ce nu putuse strica între ei până la capăt doliul, stricase grădina. De masa asta se apropiase într-o seară Ofczarek. Cum nu cunoştea pe nimeni pe-acolo, ceruse permisiunea să se aşeze. Se afla în trecere, zona o ştia bine, până de curând venea regulat în vizită, de câteva ori chiar se gândise să se oprească, să bea o bere aici, dar uite că abia acum o făcea, când de fapt avea treburi de rezolvat, curios cum poţi, ani întregi, să… Celălalt răspunse deodată că el aşa ar vedea lucrurile, să nu depăşească 200 de kilograme pe metru pătrat ca greutate suplimentară pe acoperiş. Am înţeles, instalaţi o mică piscină sus pe terasă! Nu, nu, se apără el, o grădină, şi făcu un gest vag în sus, către casa lui. Străinul păru luat prin surprindere, dar calculă repede că asta de-abia însemna o palmă de sol, oare nu era cam puţin? Prokopetz ridicase atunci ochii. Cum adică, să fie cam puţin, spusese el cu o voce spartă. Dar străinul bătuse imediat în retragere. Scosese o bancnotă din portofel fără să se uite la ea, ca într-un film, şi apoi, în timp ce îi strângea mâna, îi dorise succes.

Peste câteva zile, îl recunoscu în chiar clipa în care împingea uşa de sticlă colorată. Îi făcu semn spre scaunul liber, iar celălalt îi arătă că trece pe la bar mai întâi. Într-adevăr, veni cu două halbe şi se aşeză liniştit la masă. Celălalt deschise carneţelul şi i-l puse în faţă, să vadă că de fapt nu greşise calculele. Ofczarek nu se grăbise să răspundă. Băuse nu prea însetat, ca din obligaţie, şi zisese, bun, dar solul e una, sub el vă mai trebuie un substrat de nisip pentru drenaj, şi sub ăsta ceva impermeabil, cum se cheamă, o membrană impermeabilă… alea atârnă şi ele. Dar nu e o problemă, adăugase, vesel. Că doar nu faceţi o pădure pe terasă, o să puneţi plante ornamentale. Aici însă deodată se căută în buzunare, scoase telefonul şi un plic, pe care îl puse pe masă, acoperindu-l cu palma. Ce temă o să aibă grădina, v-aţi gândit? întrebă el, deşi tocmai păruse că va schimba complet subiectul. Prokopetz îşi îndreptă gulerele cămăşii, dădu să răspundă şi din nou vocea i se frânse. O temă… orientală, poate, dacă s-ar putea, zise el, tot mai încet. Celălalt împinse plicul spre el. „Speram să ziceţi asta! V-am adus nişte seminţe de fleur de Guinée. Aşa se cheamă...” Abia după plecarea lui atinse plicul, îl luă între două degete, făcându-l să foşnească puţin, apoi se opri, temându-se să nu strice cumva seminţele.

O vreme străinul nu mai apăruse. În martie însă trecu iar pe strada lor şi îi lăsă numărul de telefon al unei companii care aducea pământ de flori, de care viitorul grădinar nu ştiuse cum să dea. Într-o zi chiar se sui şi el pe terasa respectivă şi, când proprietarul, sfios, îi arătă jumătatea dinspre răsărit, Ofczarek i-o tăie scurt: toată terasa merita să devină o grădină superbă! Iată deci că poţi avea un prieten fără să ştii nimic despre el, şi poate că aşa şi numai aşa trebuie să stea lucrurile. Fură două luni bune, prin comparaţie cu cele de dinainte. Atunci, în fiecare minut revenea senzaţia aia că se prăbuşeşte, aşa cum văzuse odată un bloc într-o demolare controlată, căruia i se dinamita structura de rezistenţă, iar blocul, perfect normal pe dinafară, începea deodată să curgă în jos, ca o faţă care se schimonoseşte şi dispare într-o gaură. Grădina era salvarea lui. Acum parcă nu se mai prăbuşea aşa des, şi nu ca un bloc, ci ca o plantă. Niciodată nu fusese mai sigur că face ce trebuie cu banii, până acum avusese mereu ezitări înainte de a cumpăra ceva, şi regrete după. Dar acum tot ce pusese Prokopetz deoparte se duse, în deplină armonie, pe stratul de pietriş, pe geotextile, pe poliester impregnat cu PVC, pe pergole pentru plantele agăţătoare, dar nu de lemn, ci de fibră de sticlă, să fie mai uşoare. Din fericire, cu ajutorul celuilalt, care avea mereu ştiinţă de o ofertă, de o companie care făcea reduceri, cumpărase multe din materiale la preţuri mai mici decât cele pe care le găsise el căutând singur. Nu ascultase, asta e adevărat, nimic din ce îi spusese peisagistul care îi fusese recomandat, ci alesese din catalog florile şi arbuştii fără ca măcar să se uite la fotografii, numai după numele lor, alegând nume care să nu-l intimideze niciodată.

În aprilie, grădina era splendidă. De la etajul trei, din apartamentul gol, Ofczarek o vedea cum nu se poate mai bine, şi la fel de bine o putură vedea şi tinerii care veniseră imediat ce pusese anunţul, şi care semnaseră contractul de vânzare-cumpărare pentru o sumă de neînchipuit, chiar şi pentru acea zonă, tocmai pentru acea privelişte. La plecare, îmbătat de succes, se opri în faţa casei cu grădină pe terasă, atât de neobişnuită acolo, şi o privi cu o falsă melancolie. La fereastră desluşi o mişcare, apoi geamul se dădu în lături şi Prokopetz îi făcu semn zâmbind larg, cum nu mai zâmbise de un an. Îi răspunse şi el cu un zâmbet rapid, eficient, gândindu-se în acelaşi timp, idiotul, ce îl duce pe el capul să facă după ce moare nevastă-sa, să-şi tragă un strat de pământ peste casă, n-ai cu cine discuta. Fereastra se închise cu grijă în vreme ce el începea să meargă fluierând spre maşina parcată mai departe, lângă bulevard. După o vreme, celălalt apăruse sus în grădină, unde rămăsese o vreme nemişcat, nu se vedea dacă avea ochii închişi sau deschişi, îşi înclinase puţin faţa către soare, şi se gândea la numele ei.